NARCIS ȘI POVESTEA CELUI NEÎNTELES SAU A CELUI CARE NU AJUNGE SĂ SE CUNOASCĂ PE SINE

Decriptare personală, parte a procesului personal de integrare a aspectului

Narcis este acum, poate, mai aspru judecat decât a fost vreodată și cu mare sens. A venit vremea ca adevărul și realitatea să fie revelate dincolo de proiecție și iluzie. Narcis cel egoist are șansa acum mai mult ca niciodată să fie recunoscut pentru ceea ce protejează cu prețul vieții sale și să fie recunoscut ca erou al propriei relații cu Nemesis.

Povestea mitică a lui Narcis reprezintă o metaforă pentru moartea Egoului, a infantului care nu se poate percepe decât prin ochii propriei mame. Pentru a înțelege aceasta, este important să vedem fiecare element al mitului și să-l privim dintr-o perspectivă proaspătă. Schița aceasta este exact asta, o schiță. Nu mi-am propus să disec mai mult decât ce s-a revelat pentru mine, și asta lasă spațiu pentru tine să vii să completezi, să modifici, să transformi, dându-ți voie în același timp să te recunoști în proces ca Narcis și să te iubești dincolo de masca aparentei sau condiționare.

Narcis suntem toți la un nivel sau altul!

I. GENEZA

Ce știm este că Narcis se naște din Liriope, o nimfă care este luată cu forța de zeul Râului Cephissus.

Nimfa reprezintă Natura tânără, imatură, care atrage prin frumusețea, voluptatea și inocența sa dar care,în același timp, se trezește forțată brusc, în frenezia chemării la co-creere. Este nepregătită și luată cu forța și asta este esențial de înțeles pentru a-l putea privi pe Narcis cu alți ochi.

Liriope este o nimfă de apă, încă neinițiată în arta creației, până când Zeul- Râu, aspectul său masculin de putere o „ia cu forța” – natura nu așteaptă îngăduire sau acceptare, ea vine cu o forță de nestăvilit și deschide căile noii creații spre revelare.Nu negociază. Nimfa nu se poate opune, forța vieții personificată aici prin Cephissus, fiind mult mai mare decât a ei.

Ca urmare a întâlnirii cu aspectul său de putere, Liriope naște rodul actului de co-creere a celor două forțe ale naturii – inocența și puterea - și acest rod se va numi Narcis. Numele Narcis este o prelungire a numelui mamei sale, o continuare a naturii mamei (ambele nume trimit la aceeași floare). Leriope, tânără și neinițiată, imatură și haotică sau plictisită (nimfa de fântână), sub presiunea apelor curgătoare ale marelui râu al vieții, naște frumosul, irezistibilul, obiectul dorinței – pe Narcis, care va fi legat mereu de mama sa în acest fel, ea însăși obiect al dorinței nemuritoare.

Narcis poate trăi o viață lungă doar dacă nu ajunge să se cunoască ca proiecție a mamei sale, așa cum este de fapt – este una cu ea, cea nemișcată (apa stătătoare), limitată prin natura locului său, prizonieră a vastității care se întinde dincolo de ea și în același timp luată cu forța și aruncată în fluxul liber al vieții curgătoare. Incapacitatea mamei de a se oferi vieții (lui Cephissus) voluntar, îl face pe Narcis incapabil să iubească manifestarea brută a vieții, autentic, ramânând captiv al iluziei că viața este doar el.

Protejat de adulația propriei mame devine insensibil la iubire. Indiferența față de cei care-l iubesc, îl face să devină o oportunitate spre autodepășire pentru aceștia. Astfel, îndrăgostitul își vede și își simte propria limitare și natură, lanțurile care-l leagă de un obiect al dorinței superficiale, aparente, materiale, carnale.

Nimeni nu-l poate avea pe Narcis până nu-l va găsi pe Narcis în interiorul său – iubirea de Sine, fără granițe, care are ca și consecință starea de devoțiune pentru Sine ca expresie vie a conștiinței primordial-creatoare. În acest fel incapacitatea transcederii suferinței ca plan superficial al existenței duce la încetarea ciclului vieții prin fugă sau sinucidere. Sinuciderea nu poate reprezenta altceva în afară de incapacitatea unuia de a iubi viața, așa cum este – liberă și în curgere, fără granițe sau reguli.

II. ECHO – nimfa de munte care se îndrăgostește de Narcis

Echo, în suferință și ea datorită pierderii capacității de a mai vorbi cu ceilalți ajunge să se îndrăgostească de Narcis care o respinge. Echo reprezintă incapacitatea de conținere. Vorbește prea mult și ce nu trebuie și asta atrage blestemul care o muțește.

Echo nu poate rosti decât o ultimă fărâmă din ceea ce a fost și a trecut. Nu poate aparține vreodată prezentului, fiind condamnată să rămână ancorată într-o fărâmă a trecutului. Echo este o nimfă de munte, incapabilă să se miște odată cu apa. Blestemată să rămână prizonieră a trecutului, Echo nu poate produce decât repulsie și respingere, arătând continuu spre ceva ce a fost și care și-a pierdut relevanța.

Narcis o ademenește pentru a o scoate din ascunzătoare, promițându-i că „în acest fel vom veni împreună – vom fi una” numai pentru a o respinge spunându-i „Mâinile jos! Prefer să mor înainte de a te lăsa să te bucuri de corpul meu”. Trecutul nu se poate împreuna cu prezentul însaă respingerea trecutului, neacceptarea a ceea ce a fost, judecata față de ce a fost, îl va condamna pe Narcis care și-a încălcat cuvântul dat – „dacă te arăți vom deveni una”. Dacă și-ar fi respectat cuvântul poate ar fi avut șansa să dezlege blestemul lui Echo, dezlegându-se astfel de propria lui soartă. We will never know.

Echo îl condamnă astfel pe Narcis, făcând posibilă împlinirea profeției. Condamnarea însă este actul final de iubire. Instinctul lui Narcis de a se proteja de trecut este, în eșență, corect, însă frica îl copleșește și îl face să o respingă pe Echo, în loc să o primească așa cum este. Narcis face asta într-un moment în care încă nu s-a găsit pe Sine. Nu a înțeles că Echo nu reprezintă decât partea din el care-i cere să fie recunoscută și iubită, așa cum e, putând să-l conducă la întregire, odată deveniți unu.

Nimfa iese din ascunzătoare atunci când i se promite recunoașterea și acceptarea, numai ca să descopere că este mințită și alungată. Se retrage umilită și rănită numai ca să dezlănțuie furia.

Iubește în secret și după ce este alungată – trecutul ne iubește în secret, chiar și atunci când îl respingem, complotând pentru a găsi calea reîntâlnirii în iubire.

Condamnarea lui Narcis este blestemul nimfelor muntelui care se roagă la Nemesis (aspectul de umbră al energiei feminine rănite) – fie ca el să ajungă să iubeasca mistuitor însă fără reciprocitate. Respingerea, rușinea, neacceptarea, durerea iubirii neîmpărtășite se întorc acum la Narcis, îndrăgostit de reflecția sa în apă. Fără să primească trecutul în inima lui, rămâne prizonier al propriei proiecții și iluzii până când moare – „O dulcele meu băiat, te-am iubit în van, adio!”. Narcis nu are șansa unui rit de trecere spre maturitate, fiind privat de prezența imaginii masculine, modelatoare. O are doar pe mamă.

Important aici de notat sursa blestemului său – Nemesis (Umbra) care este zeificată. Aspectele tinere și necoapte ale naturii se roagă zeilor pentru salvare. În acest caz, umbra, devine singura cale spre salvarea sufletului.

Narcis nu moare de iubire, moare pentru că nu poate recunoaște iubirea la fel cum un copil nu se poate recunoaște decât privindu-și mama. Mama revine la finele vieții lui Narcis – ochiul de apă în care se vede și datorită căruia se îndrăgostește iremediabil de propria sa proiecție - ajutându-ne să înțelegem că modul în care mama privește spre fiul ei determină soarta acestuia și îi croiește cărarea spre împlinire.

III. LIRIOPE și neîncrederea în viață

Liriope îl naște pe Narcis și merge la clarvăzător pentru a-i spune ce-i rezervă viitorul și care-i e destinul. Neîncrederea ei în viață o face să-l condamne pe Narcis de la naștere, tăindu-i accesul la propriul destin și condamnându-l la o soartă care-i irosește potențialul. Viața nu poate fi cunoscută înainte să fie trăită. Cunoașterea vieții înainte de vreme ne încuie după gratiile suferinței. Natura apei este să rămână fluidă și liberă în mișcare însă neîncrederea în propria sa natură și frică o conduc pe Liriope spre clarvăzător.

Thiresias, clarvăzătorul este orb și, astfel, imparțial, izolat de perceperea manifestării materiale a vieții și nu mai poate vedea decât ce va fi, rolul său devenind aici cel al damnatorului. Caracteristica notabilă a clarvăzătorului aici este faptul că acesta a trăit și ca femeie și ca bărbat și asta îi conferă abilitatea de a vedea complet și impațial. Cel care-l consultă pe clarvăzător cere informații inutile procesului evolutiv al vieții. Cere să știe înainte de vreme și în felul acesta ingustează posibilitatea potențialității să se reveleze nestingherită. În absența lucidității, odată știută soarta, destinul moare!

Narcis, damnat să nu poată simți iubirea împărtășită, rămâne doar cu imaginea proiectată de mama sa, aceea a copilului perfect și adulat, născut ca ofrandă a neputinței ei de a se apăra de puterea apei în curgere. Narcis ramane astfel pentru ea, ceea ce a pierdut odată ce a fost transformată în mamă. Într-un fel Narcis este dăruit ca ofrandă pentru pierderea inocenței copilei nepregătite pentru viață, captiv al imaginii descrise chiar de ea.

Eroul, rămâne astfel pe vecie neînțeles și neiubit, captiv al proiecției iluzorii a mamei sale rămasă în suferință după pierderea iluzorie a propriei inocențe. Imaturitatea nu permite accesul la adevăruri profunde.

Narcis nu poate vedea pe nimeni altcineva în afara lui, la fel cum viața nu poate fi altceva decât este. Dă drumul iluziei atunci când rănile inimii, care nu poate afla cum se simte iubirea împărtășită îl omoară. Doar moartea îl poate împreuna acum cu proiecția mamei sale și îi poate reda liberatatea.

Dacă mitul ar fi continuat poate l-am fi văzut pe Narcis înflorind ca bărbat. Ce ne-a ramas însă după moartea lui este doar narcisa care crește din mijlocul inimii sale rănite, ca un sol al speranței înfloririi bărbatului vindecat. Inocența și puritatea naturii nu poate fi vreodată distrusă, ea renăscându-se în forme noi și proaspete, la nesfârșit.