Există un spațiu în care tălpile-mi simt pământul și sufletu-mi simte lejeritatea zborului

Mă întreb cum am ajuns aici și adevărul este că nu știu. Nu știu sigur cum am ajuns aici. Ce știu sigur este că de aproape 40 de ani, ochii mei se deschid dimineața și intru intr-o nouă zi. Câteodată simt că e aceeași, că nu s-a schimbat vreodată. Doar eu mă mișc și mă văd în oglindă mai altfel de la o zi la alta. Ziua a fost mereu acolo să mă primească. Nu se supără dacă zâmbesc sau plâng când mă trezesc, nu se supără dacă am dormit sau nu, nu se supără din cauza a ceea ce am făcut sau n-am făcut. Ea mă primește oricum vin. Îmi face spațiu.

Oare sunt eu cea care se mișcă? Dacă nu sunt eu, oare ce se mișcă? Se mișcă ceva? Nu pot răspunde altfel decât: DA, se mișcă. Ceva se mișcă și câteodată sper să nu fiu eu aceea. Adevărul este că-mi aduce mult confort ideea că eu nu mă mișc de fapt. Că ceva neadevărat se mișcă și eu cea adevărată nu mă mișc. Asist doar la mișcare. De ce oare fac asta? Ce e de fapt această mișcare perpetuă și de ce îmi e frică de ea atât de tare? De ce această mișcare pare amenințătoare și de ce fug de ea. Simt deseori că fug de mișcarea neadevărată a celei care rămâne nemișcată. Mă simt și mă trăiesc în ambele stări - mișcare și repaos. Și mă întreb: ce e adevărat?

Simt oare pământul sub tălpi sau plutesc, ușoară ca aerul, în nemișcare?

Cu iubire și recunoștință pentru libertatea de a face ce vreau!